Inimă-n
inima neamului
„Sunt suflet în sufletul neamului meu
Şi-i cânt bucuria şi-amarul...
Sunt inimă-n inima neamului meu
Şi-i cânt şi iubirea, şi ura...
...Iar tu mi-eşti în suflet, şi-n suflet ţi-s eu,
Şi secoli-nchid-ori deschidă cum vreu
Eterna ursitelor carte,
Din suflet eu fi-ţi-voi, tu, neamule-al meu,
De-a pururi, nerupta sa parte!”[1]
Şi-i cânt bucuria şi-amarul...
Sunt inimă-n inima neamului meu
Şi-i cânt şi iubirea, şi ura...
...Iar tu mi-eşti în suflet, şi-n suflet ţi-s eu,
Şi secoli-nchid-ori deschidă cum vreu
Eterna ursitelor carte,
Din suflet eu fi-ţi-voi, tu, neamule-al meu,
De-a pururi, nerupta sa parte!”[1]
(George Coşbuc, Poetul)
Două credincioase din
satul Cutca, situat în judeţul Cluj, în vecinătatea Mânăstirii Nicula, îşi
împărtăşeau noutăţile anului 2007, din Biserica Ortodoxă Română:
„−Ai
auzit, tu?
−
Ce, tu?
−
S-o ales un nou teoctist!”
−
Pe cine?
−
Pe Daniel!”
Schimbul
de replici ne demonstrează că cele două femei percepeau şi îşi reprezentau
legătura dintre instituţia Patriarhului şi persoana care deţinea funcţia
respectivă ca pe un tot unitar! După un mecanism similar, Bartolomeu Valeriu
Anania reuşea să se indentifice cu cauzele pentru care lupta. Personalitatea sa
complexă a fost şi rămâne, de asemenea, una unitară, deşi purtătorul ei încerca,
adeseori, să se împartă între lumi. O dovadă în sprijinul acestei afirmaţii o
constituie faptul că, atunci când semna o carte de literatură, folosea numele
de mirean, Valeriu Anania, în vreme
ce pentru cele religioase îl prefera pe cel de Bartolomeu. Ba mai mult, a reuşit, în mod admirabil, să-i pună pe
cei doi într-un dialog despre mânăstirile oltene, dăruindu-ne capodopera Cerurile Oltului!
Bartolomeu
Valeriu Anania se ştia dator Neamului, Bisericii, lui Dumnezeu, dar şi sieşi,
procedând în consecinţă, ori de câte ori trebuia să intervină. De aceea îl
găsim implicat în probleme politice, sociale şi bisericeşti, cu o conştiinţă de
sine uimitoare, echilibrată, echidistantă, onestă, dar fermă şi fără a lăsa
drept la replică. Rememorând zilele când se afla la conducerea grevei studenţeşti
din 1946, consemnează: „una din principalele mele griji era să fiu la curent cu
spiritul maselor studenţeşti, să nu mă las furat de entuziasme superficiale, să
nu devin victima unor informaţii false sau pe jumătate”[2]. În aceeaşi ordine de idei,
iată ce va spune, peste ani, consecvent principiilor sale: „... deseori, uităm
că suntem slujbaşi şi credem că suntem stăpâni. Aceasta începând cu mine, care
sunt arhiereu, mitropolit, şi, deseori, mă scutur şi în somn, şi zic: «Tu nu
eşti stăpân! Stăpân este Unul, în ceruri, tu eşti un slujitor, de rang mai
înalt, cu răspunderi mai înalte, poate cu învăţătură de carte mai multă, dar eşti
un servitor, nu eşti un stăpân, nu eşti un şef, nu tu dispui de ceea ce trebuie
făcut, ci este Altul Care dispune şi Care este mai înţelept decât tine, iar
Acela este Dumnezeu!»”[3].
Dacă
am rememora, rând pe rând, momentele vieţii sale în care şi-a asumat cauze
colective, identificându-se cu ele până la abnegaţie, simpla lor înşiruire ar
fi, în sine, extrem de grăitoare. Câteva dintre intervenţiile sale, consemnate
deja de istoria contemporană, dar şi de conştiinţa colectivă, au generat
reflecţii ale oamenilor de cultură asupra multiplelor faţete ale personalităţii
sale:
1.
Conducător
al grevei anticomuniste şi antirevizioniste a Universităţii din Cluj, din iunie 1946: „Niciun român nu putea
să se eschiveze de la acea mare acţiune studenţească, organizată şi condusă de
studentul medicinist, călugărul Valeriu Anania.”[4] (Dimitrie Vatamaniuc);
2.
Deţinut
politic: „Părintele Anania este, prin excelenţă, un om liber, un om
care a refuzat să-şi sacrifice înzestrările pe seama modelor ideologice, a
imperativelor previzibile sau a obligaţiilor circumstanţiale.”[5] (Teodor Baconschi);
3.
Militant
pentru obţinerea clauzei naţiunii celei mai favorizate:
„«Ferice de ţara care are asemenea oameni!» avea să exclame politicianul
american, senatorul Dick Rivers, la citirea memoriului...”[6].
4.
Scriitor
şi publicist:
„Bartolomeu Valeriu Anania este considerat un demiurg, iar opera sa
devine o «constelaţie literară».[7]” (Ioan St. Lazăr);
5.
Orator:
„...îl privesc, adesea, în chipul patriarhal, alb ca Avraam..., dar ştiu că-mi
este tată, ce mă naşte-n Cuvânt, ori pe aripa amvonului, în acest chip de alb taboric,
este tatăl ce se rosteşte-n fiul pe înţelesul tuturor, spre răpirea noastră-n
Duh şi-n Cuvânt, e-mpărtăşirea apei celei vii a ortodoxiei” (Ioan Chirilă);
6.
Ctitor:
„Mânăstirea Mihai Vodă este expresia intuiţiei şi a voinţei harismatice a
Arhiepiscopului Bartolomeu... Se mândrea cu ea!”[8] (Dumitru Cobzaru);
7.
Arhiepiscop
şi Mitropolit: „Î.P.S. Bartolomeu a fost un spirit
treaz al veacului său, un OM PENTRU ETERNITATE; în faţa moştenirii sale
duhovniceşti şi omeneşti, fiinţa mea se închină cu adâncă smerenie.”[9] (Mircea Popa).
Am prezentat doar câteva
reflecţii din care reiese profilul complex al instituţiei Bartolomeu
Valeriu Anania, însă elementele care-l confirmă şi reconfirmă sunt
adevărurile valabile, pe care le-a susţinut şi promovat mereu, fără teamă şi cu
un impact determinant. Mitropolitul Bartolomeu a fost şi rămâne omul sub vremi
dificile şi intense, care l-au clădit, însă, totodată, a fost şi rămâne omul
care s-a plasat deasupra vremilor, influenţându-le decisiv prin propria-i
personalitate.
Alăturăm la aceste
considerente două dintre textele sale, care au avut menirea să trezească în
chip fericit conştiinţa naţională, sugerând soluţii şi decizii care au soarta
perpetuului.
Primul se referă la
situaţia politică internă a României anului 2007:
„În
Declaraţia publică din 27 martie 2007, ne-am exprimat profunda tristeţe pe care
ne-o inspira spectacolul de pe arena politică a României şi am lansat un
călduros APEL către întreaga noastră clasă conducătoare să caute şi să găsească
soluţii pentru depăşirea impasurilor temperamentale şi restaurarea lucidităţii
responsabile. Am făcut-o mai ales în numele celor peste patru milioane de cetăţeni
pe care-i păstorim, preoti şi mireni, cei care împreună cu noi alcătuiesc
electoratul din opt judeţe transilvane. Nu am nutrit însă şi iluzia că aleşii
poporului, prinşi în crâncene lupte fratricide, mai au timp să se gândească şi
la cei care i-au ales, şi cu atât mai puţin la Dumnezeu.
Din
nefericire, temerile s-au adeverit, iar păstoriţii noştri ne trimit tot mai
numeroase semnale că e timpul să intervenim din nou. O facem, dar fără să le şi
promitem că vom părăsi echidistanţa politică, aşa cum suntem îndemnaţi în
disperare de cauză, pentru faptul că ea este o hotărâre a Sfântului Sinod, care
se cere respectată în primul rând de membrii acestuia.
În
ultima vreme, statul român a intrat într-o criza fără precedent, prin
suspendarea preşedintelui. Nu e căderea noastră să ne pronunţăm asupra
constituţionalităţii şi legalităţii acestor demersuri. Putem înţelege că
parlamentul a fost desemnat de popor prin alegeri libere şi că avea autoritatea
să-l suspende pe preşedinte (chiar cu ignorarea avizului negativ al Curţii
Constituţionale), că hotărârea lui trebuie sa fie validată sau invalidată de un
referendum şi că, în această problemă, opţiunea electoratului reprezintă
instanţa supremă. Toate acestea ţin de legalitate.
Iată
însă că parlamentul a adoptat o lege prin care îşi conferă dreptul de a decide a-posteriori, adica după ce poporul se va pronunţa prin referendum, care va fi soarta
preşedintelui suspendat. Or, aceasta înseamnă abandonarea principiilor
democratice ale statului de drept şi revenirea la practica bunului plac,
specifică regimurilor totalitare. Aici nu mai poate fi vorba de legalitate sau
ilegalitate, ci de imoralitate politică.
În
faţa unui astfel de fenomen, păstorii spirituali ai poporului au obligaţia – cu
atât mai mult în condiţii de libertate – de a se face auziţi în viaţa publică a
cetăţii, după modelele biblice ale unui Ilie Tesviteanul, Ioan Botezătorul sau
Iisus Nazarineanul, cei care au preconizat şi instituit vocaţia profetică a
Bisericii. Ca urmare, e datoria noastră morală de a lua atitudine şi de a-i
adresa Curţii Constituţionale îndemnul de a-şi asuma, ferm şi fără echivoc,
competenţa supremă de a identifica pârghiile constituţionale care să facă
posibilă soluţionarea morală a actualei crize politice.
Sinodul
Mitropolitan,
2 mai
2007”[10]
Al doilea text a fost
adresat Ministrului Mediului şi Dezvoltării Durabile, Attila Korodi, sub forma
unei scrisori deschise, cu titlul Iarăşi
despre Roşia Montană:
„Stimate
Domnule Ministru,
Retras,
pentru o vreme, în Mânăstirea Nicula, pentru recuperarea stării de sănătate,
aflu din presă – dar şi
din numeroase mesaje electronice – că «problema» Roşia Montană se află
acum într-o fază fierbinte, de maximă tensiune între cei care cred că în
România totul poate fi cumpărat cu bani (inclusiv conştiinţele) şi cei care se
luptă din răsputeri pentru apărarea unui foarte preţios patrimoniu istoric, cultural
şi economic, precum şi a demnităţii noastre naţionale. Mă număr printre cei din
urmă, nu doar ca membru al Sfântului Sinod, care, alături de Academia Română şi de Bisericile
Romano-Catolică, Unitariană şi
Reformată din Ardeal, s-a pronunţat ferm împotriva proiectului «Roşia Montană
Gold Corporation», dar şi în numele Sinodului Mitropolitan al Clujului, Albei,
Crişanei şi Maramureşului, al cărui preşedinte sunt şi sub jurisdicţia căruia se află peste patru
milioane de cetăţeni.
În
numele acestora, îmi fac o datorie de conştiinţă în a vă ruga, Domnule
Ministru, să depuneţi toate eforturile şi să folosiţi toate pârghiile legale pe
care vi le conferă funcţia pe care o deţineţi, pentru salvarea Roşiei Montane,
a Transilvaniei şi a zonelor învecinate de la un dezastru ecologic sigur. Ştim
că Roşia Montană e ameninţată de sărăcie, dar acum are de ales între a fi
săracă sau a nu fi deloc. Împotriva sărăciei pot exista soluţii, dar nu şi
împotriva crimei ecologice, pentru înfăptuirea căreia se cheltuiesc sume enorme,
se consumă intrigi de culise, se falsifică expertize şi se sustrag documente
întocmite de specialişti.
Dacă
luăm în calcul doar instituţiile
eclesiale menţionate mai sus, care s-au pronunţat împotriva proiectului R.M.G.C., constatăm că ele
reprezintă 99,99% din populaţia
ţării, o cifră care, în niciun caz, nu poate fi ignorată în actualul context al
unei Românii democratice.
În
speranţa că Domnia Voastră
veţi fi un factor important în faza finală care va decide victoria
interesului naţional
asupra mercantilismului privat, vă rog să primiţi, Domnule Ministru, asigurarea
deosebitei mele stime.
+
Bartolomeu
Arhiepiscop
şi Mitropolit
2
iulie 2007”[11]
Cele
două texte ne plasează, aşadar, în faţa unui om care a făcut istorie, un
adevărat reper pentru Conştiinţa românească, Biserică şi Neam, el însuşi o personificare
a lor. Când spunem Bartolomeu Valeriu
Anania, spunem Demnitate, Conştiinţă, Curaj, Onestitate, Libertate,
Responsabilitate... într-un cuvânt: Integral!
De altfel, atunci când Mitropolitul Bartolomeu s-a întâlnit, pentru prima dată,
cu Bartolomeu I, Patriarhul Ecumenic, strângându-şi reciproc mâna, cei doi s-au
prezentat:
−
Bartolomeu întâiul!
−
Bartolomeu unicul!
Abstract (Inimă-n inima neamului)
Personalitatea
lui Bartolomeu Valeriu Anania a fost mereu una complexă, asumându-și o serie de
roluri din dorința de a-și face datoria față de Neam, Biserică și Dumnezeu.
Articolul de față prezintă fațetele personalității sale și modul în care
acestea au format un tot unitar în fiecare dintre cauzele pentru care lupta,
deși acestea erau deseori din lumi diferite. În decursul vieții, Bartolomeu
Valeriu Anania s-a implicat în probleme politice, sociale și bisericești, dând
dovadă de fiecare dată de echilibru, echidistanță, onestitate și fermitate. Trăsăturile
de caracter reies și din implicarea sa într-o varietate de acțiuni colective
dintre care amintim greva anticomunistă şi antirevizionistă a Universităţii din
Cluj, din iunie 1946, perioada în care a fost deținut politic, militarea pentru
obținerea clauzei națiunii celei mai favorizate și nu în cele din urmă
intervențiile sale în calitate de scriitor, orator, ctitor, Arhiepiscop și
Mitropolit. Asupra rolului său în aceste acte au reflectat oameni importanți ai
culturii și au fost înregistrate de întreaga conștiință colectivă și de istoria
contemporană. Vremurile dificile pe care le-a trăit l-au clădit, dar au fost și
influențate de personalitatea sa ca om situat deasupra vremurilor. Numele
Mitropolitului Bartolomeu a ajuns să fie sinonim cu numeroase valori ale
umanității, el fiind un om Integral.
The personality of Bartolomeu Valeriu Anania has
always been a complex one, bearing a series of roles wishing to make his duty
towards Nation, Church and God. The present article depicts the various facets
of his personality and the way in which they formed a unitary whole in each of
the causes for which he fought, although they were often from different worlds.
Throughout his life, Bartolomeu Valeriu Anania got involved in political
problems, social and ecclesiastic issues, displaying a sense of balance,
equidistance, honesty and determination. The traits of his character also
emerge from his involvement in a variety of collective actions such as the
anticommunist and antirevisionist strike of the Cluj University in 1946, the
time spent as a political prisoner, his support for obtaining the clause of the
most favoured nation, and his interventions as a writer, speaker, founder,
Archbishop and Metropolitan. Multiple important cultural figures reflected on
his role in each of these deeds and they were also registered by the collective
conscience and the contemporary history. The difficult times he lived through
built him, but they were also influenced by his personality as a man situated
above the times. The name of Metropolitan Bartolomeu is now synonymous to
numerous values of humanity, him being an Integral man.
[1]
George Coșbuc, Poezii, volumul II,
Editura de Stat pentru Literatură și Artă, București, 1958, p. 443.
[3] Mitropolitul Bartolomeu, Corupția spirituală – texte social
teologice, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2011, p.134.
[4]
Ioan St. Lazăr, Tânărul Anania. ”Îngerul
cu barbă”, Editura Renașterea, Cluj-Napoca, 2014, p. 290.
[5]
Teodor Baconschi, Părintele Anania, în
Mitropolitul Bartolomeu al Clujului (1921-2011) – In Memoriam, Editura Renașterea,
Cluj-Napoca, 2012, p.236-241.
[6]
Răzvan Ionescu, Bărbatul, ochii și
mâinile, în Mitropolitul Bartolomeu al Clujului (1921-2011) – In Memoriam,
Editura Renașterea, Cluj-Napoca, 2012, p. 246-256.
[7]
Ioan St. Lazăr, O constelație literară
Valeriu Anania, în Un om pentru eternitate: Bartolomeu Valeriu Anania,
Editura Petrescu, Râmnicu-Vâlcea, 2012, p. 179-185.
[8]
Arhim. Dumitru Cobzaru, ”Starețul”
Bartolomeu, în Mitropolitul Bartolomeu al Clujului (1921-2011) – In Memoriam,
Editura Renașterea, Cluj-Napoca, 2012, p. 68-71.
[9]
Mircea Popa, Ferestrele Clujului.
Exerciții de memorie culturală, ediția a II-a, Editura Școala Ardeleană,
Cluj-Napoca, 2015, p. 306.
[10]
Mitropolitul Bartolomeu, op.cit., p.
267-269.
[11]
Ibidem, p. 270-271.
