Biserica noastră zilele acestea prăznuieşte una dintre cele mai mari
sfinte cuvioase şi anume Sf. Cuv. Parascheva de la Iaşi, ocrotitoarea Moldovei,
practic, capitala Moldovei devenind capitala religioasă a întregii ţări. Pentru
că faţă de Cuv. Parascheva evlavia credincioşilor noştri este foarte mare.
Cuvioasei Parascheva i se mai spune şi Sf. Vineri pentru că aşa se traduce
numele ei. Dar cred că i se mai spune Sf. Vineri pentru că şi-a asumat Patimile
Mântuitorului nostru Iisus Hristos nu numai prin faptul că a devenit monahie.
Un călugăr poartă pe umerii lui ceea ce se numeşte paraman şi care
închipuie jugul lui Hristos şi care este o bucată de pânză pe spatele
monahului, ce se încrucişează pe pieptul lui şi pe care este Sf. Cruce cu toate
uneltele de tortură care s-au folosit la Patimile Domnului Iisus. Pe această bucată de pânză, jur-împrejur, scrie: „Rănile Domnului meu Iisus Hristos pe trupul meu le port”. Nu numai pentru că a devenit monahie şi a purtat
paraman, adică jugul lui Hristos, ci şi-a însuşit efectiv în viaţa ei aceste
Patimi. O dovedeşte foarte bine viaţa ei sfântă, pe care vă
îndemn s-o citiţi. O cunoaştem din acatist, dar trebuie mai deplin, să-i citim viaţa sfintei ca să înţelegem care au
fost nevoinţele ei şi ce a determinat
Biserica în cele din urmă să o canonizeze.
Aş mai vrea să adaug faptul că la
slujba din ziua prăznuirii Sf. Cuv. Parascheva se citeşte o Evanghelie care pare a fi în contradicţie cu viaţa sfintei. Deşi sfânta
este o cuvioasă, monahie sau călugăriţă, şi a dus o
viaţă ca atare, la slujba Utreniei se citește pericopa evanghelică în care este pomenită o femeie desfrânată, o femeie
păcătoasă, care atunci când Hristos este prezent în casa lui Simon, îndrăznește să Îi spele picioarele Mântuitorului cu lacrimi, să le ungă cu mir, să-I sărute picioarele şi să I Ie şteargă cu părul
capului ei. De ce
oare, în ziua unei sfinte cuvioase, unei fecioare, este
pomenită în Evanghelie femeia păcătoasă? Pentru că orice om păcătos şi, dacă vreţi, orice om
desfrânat, poate să ajungă la măsura sfinţeniei, sau a cuvioşiei Sf.
Parascheva. Deci fecioria se poate redobândi! Şi femeia
păcătoasă ne spune cum: cu lacrimi, cu sărutarea picioarelor Mântuitorului Hristos,
cu ungerea cu mir, adică cu mirul rugăciunii...! Şi răspunsul va fi asemenea celui primit de femeia
păcătoasă:
Iertate îţi sunt păcatele tale cele multe pentru că
mult ai iubit. Du-te, credinţa ta te-a mântuit! Dar fecioria, despre
care v-am mai vorbit de curând, trebuie să
depăşească stadiul fizic, trupesc, trebuie să fie o feciorie şi a minţii şi a
inimii.
Dincolo de aceste aspecte,
fecioria are legătură
directă și cu credinţa noastră. Dacă aţi citit Vechiul Testament, şi dacă nu l-aţi citit,
vă îndemn s-o faceţi, veţi vedea că de câte ori poporul ales de Dumnezeu, se lepăda de credinţa
adevărată, era apostrofat cu acest apelativ de desfrânat – popor desfrânat şi adulter! Poporul evreu era
considerat o femeie care şi-a înşelat soţul ori de câte ori se lepăda de
Dumnezeu şi de credinţa
în El. Deci şi în acest sens ar trebui să privim fecioria.
Ori de câte ori ne lepădăm de Dumnezeu prin faptele pe
care le săvârşim, nu numai printr-o declaraţie efectivă, sau ne împotrivim planului lui Dumnezeu, ne depărtăm de Dumnezeu sau se răcește credinţa noastră, devenim oameni desfrânaţi şi se cuvine să ni
se spună aşa, cum le spunea adesea Dumnezeu poporului ales – femeie adulteră!
Acesta este un avertisment pentru noi creştinii care Îl înşelăm foarte des pe Dumnezeu, lepădându-ne prin faptele
pe care le săvârşim de credinţa ce am primit-o de
la moşii şi strămoşii noştri şi de botezul pe care l-am primit în apa
cristelniţei.
Amin!
