„Între Dumnezeu şi Neamul meu...!”[1]
(repere: Petre Țuțea și Bartolomeu Valeriu Anania)
În primul rând, aş vrea să îmi
cer iertare tuturor de întârziere, sarcinile noastre sunt multiple, deşi astăzi
nu am slujit la Catedrală ci la una din mânăstirile noastre, la oarecare
distanţă, unde am şi sfinţit un clopot şi apoi am venit către dumneavoastră. Drumul
este însă foarte anevoios şi ziceam preoţilor că ar trebui să vorbesc cu domnul
primar de la Ţaga, care este şi membru în Adunarea eparhială a Clujului că trebuie
neapărat făcut ceva. Cred eu că dacă se insistă, se şi poate face şi aceasta se
impune celor care conduc destinul comunităţilor locale care trebuie neapărat să
stăruie şi să rezolve problema infrastructurii, respectiv a drumului. Dar,
dincolo de acest aspect, mă bucur că sunt împreună cu dumneavoastră în această
seară, îi mulţumesc părintelui pentru invitaţie şi dumneavoastră pentru că
v-aţi silit să veniţi să ascultaţi acest cuvânt. Nădăjduiesc să fie după
sufletul dumneavoastră, iar tema şi conţinutul cuvântului meu să ne trezească
la o realitate care, de altfel, ne preocupă dar ne simţim foarte neputincioşi.
Probabil că aţi intuit, atunci
când aţi văzut sau vi s-a anunţat titlul „Între Dumnezeu şi Neamul meu...!”, că
am să vorbesc despre ceea ce se întâmplă în ultima vreme şi ni se pare că nu
este chiar în regulă, ceva ce se petrece dincolo de noi şi de puterea noastră,
forţe din interior şi din exterior ne vor dezbinaţi, lovesc în tot ceea ce este
mai sfânt în neamul nostru românesc, respectiv în Biserică, în Dumnezeu, pentru
că ţinta finală este Dumnezeu. Să ştiţi şi să fiţi conştienţi de acest lucru, dacă
se loveşte în Biserică, ţinta nu este preotul, episcopul, ci însuși Dumnezeu. Dumnezeu se vrea scos, nu s-a
reuşit din şcoală, aşa cum s-a vrut la un moment dat, acum se vrea scos efectiv
din societatea noastră, din ţara noastră. Ieri, la un hram de mânăstire, unde
l-am sărbătorit pe Sfântul Ierarh Spiridon care este patronul Mânăstirii
Strâmba, din judeţul Bistriţa-Năsăud, vorbeam în cuvântul de învăţătură, despre
înveşnicirea obştii monahale şi a credincioşilor în zidurile unei mânăstiri, a unei
ctitorii, iar în cuvântul de mulţumire, părintele duhovnic Paisie a schimbat
sensul sloganului pe care l-aţi auzit – „vrem spitale, nu vrem catedrale” zicând:
„vrem să ne înveşnicim în catedrale, nu vrem să ne înveşnicim în spitale”. Dar,
dacă renunţăm la catedrale, o să ne înveşnicim în spitale. O să fie necesare
spitalele, din ce în ce mai multe şi mai mari, pentru că oamenii, dacă nu mai
găsesc soluţii, se îmbolnăvesc şi se îmbolnăvesc psihic. Ar trebui să se înfiinţeze, efectiv, spitale de
nebuni. Nu vă puteţi închipui, în ţările unde L-au scos pe Dumnezeu, câtă
depresie este! Ar trebui să căutaţi, pentru că sunt mijloace tehnice acum, dar
chiar să vă informaţi şi să vedeţi câţi bolnavi psihic sunt în Occidentul care
a încercat să-L scoată pe Dumnezeu din viaţa lui şi atunci o să vă daţi seama
cât de necesară este Biserica pentru a rămâne în echilibru. Atunci când s-a pus problema unei legi a
cultelor, unul din factorii care a convins a fost acela al păstrării unui
echilibru. Biserica are acest rost extraordinar într-o comunitate şi într-o
ţară – să păstreze echilibrul. Sigur că echilibrul este Însuşi Dumnezeu, El le
ţine pe toate, aşa cum ţine întreg Universul. Vedeţi, câte planete gravitează
în Cosmos, câte stele sunt, mai multe decât le vedem noi cu ochiul liber sau
chiar cu telescopul, și toate sunt într-o ordine desăvârşită pe care Dumnezeu a
făcut-o. Dumnezeu păstrează echilibrul, ca să nu se întâmple catastrofe. Cel
care a dezechilibrat a fost omul, încă de la început. Aduceţi-vă aminte că,
până la căderea lui Adam, exista o armonie deplină, omul era stăpân al întregii
creaţii, al întregii făpturi, a tot ceea ce a făcut Dumnezeu. De pildă, se spune
în Vechiul Testament că Dumnezeu a făcut fiarele sălbatice, dar le-a pus în
slujba omului şi, mai concret, toate animalele au trecut prin faţa omului şi el
le-a numit, le-a dat nume. Deci, erau fiare sălbatice nu în sensul în care ştim
noi, astăzi, că este o fiară sălbatică. Au devenit, s-au sălbăticit animalele
şi întreaga natură, atunci când omul a greşit, a căzut în păcatul neascultării
faţă de Dumnezeu. Ce s-a întâmplat? El, omul, s-a răzvrătit împotriva lui
Dumnezeu şi în consecinţă natura s-a răzvrătit împotriva lui. I-o şi spune
Dumnezeu lui Adam că-şi va câştiga existenţa în sudoarea muncii lui iar
pământul îi va rodi spini şi pălămidă. Până atunci, avea la îndemână toate
bunătăţile pământului, doar să întindă mâna şi să se hrănească. După aceea, a trebuit
să muncească pământul răzbunător pentru ceea ce a făcut, iar el îi va rodi
spini şi pălămidă. Apoi, toate calamităţile naturale, de la Adam încoace, sunt
semne vădite ale faptului că omul a dezechilibrat ordinea pe care Dumnezeu a creat-o,
s-a răzvrătit împotriva Lui şi inclusiv animalele au devenit, cu adevărat,
fiare sălbatice şi un pericol pentru om. Anumite animale au trebuit domesticite efectiv ca să le stăpânească omul.
Revenind la subiectul meu, se
încearcă dezbinarea Neamului românesc şi acest lucru nu se poate întâmpla decât
dacă se dezbină sau distruge Biserica, atentând și subminând autoritatea
bisericească, ceea ce se întâmplă, în ultima vreme, în societatea românească,
din păcate. Oameni responsabili din ţara noastră, în același timp şi duhovniceşti,
au căutat să vadă cine sunt cei din spatele acţiunilor îndreptate împotriva Neamului
şi a Bisericii. Şi nu vă puteţi închipui, au găsit 40 de inși! Au și alcătuit
un pomelnic cu numele lor, ca să fie pomeniţi, să ne rugăm pentru ei, deoarece sunt
într-o ispită mare, nu-şi dau seama în ce capcană au intrat şi ce vor să facă. Așadar, 40 de persoane cât rău fac ţării noastre!
Doar 40! Şi noi, milioane de oameni, nu putem face nimic! Suntem doar
spectatori! Trăim o stare de neputinţă. Nu e adevărat, putem face foarte mult, inclusiv
să-i recâştigăm și pe cei 40! Din păcate, soarta lor este aceea a lui Iuda, pe
care a încercat Domnul Hristos să-l recâştige, dar el însuși n-a vrut să se salveze.
Este nevoie de rugăciune, Iuda este printre noi...![2]
Când își vor da seama de ceea ce au făcut împotriva neamului din care se trag, și
la consecințele pe care acțiunile lor le pot avea în viitor, vor ajunge în
starea şi la deznădejdea lui Iuda. Care este planul lor? Răstignirea neamului românesc!
Trebuie să înţelegem că, încă
de la începuturile constituirii statului român, noi ştim prea bine, am învăţat la
istorie, cel puţin pe vremea noastră, a celor mai cărunţi, deşi era în plin
comunism, ne-am născut români şi în acelaşi timp şi creştini, aceasta este
simbioza neamului românesc. Nu există o dată de naştere diferită de cea a
botezului Neamului românesc. Ne-am născut totodată şi români şi creştini.
Această unitate se vrea dezbinată și atunci nu mai suntem români, nu ne mai
putem numi români şi bineînţeles nici creştini. Am să vă dau o pildă, e
adevărat că trebuie să vorbesc despre alții dar n-am încotro, am constatat în
multe locuri şi am şi stat de vorbă cu persoanele în cauză. Vedeţi, aici,
costumul nostru popular, foarte frumos, elegant, care ne reprezintă pe noi,
credinţa și tradițiile noastre, neamul nostru. Am întrebat pe primarul de la
Căianul Mic din judeţul Bistriţa-Năsăud, care este baptist: „Domnule primar, de
ce un neoprotestant nu se îmbracă în costum popular ?” şi n-a ştiut să-mi
răspundă. Dacă un neoprotestant nu se îmbracă în costum popular asta înseamnă
că şi-au pierdut, pe lângă credinţă, identitatea naţională, exact ceea ce vă
spuneam. Așadar, pe lângă credinţă, şi-au pierdut și identitatea naţională, ei
nu mai sunt, nu mai simt, nu mai gândesc româneşte, nu-şi mai îmbracă portul
lor tradiţional, nu se mai regăsesc în părinţii lor, în moşii şi strămoşii lor.
Aceasta se doreşte din partea celor care luptă împotriva Bisericii şi a Neamului
nostru. Mitropolitul Bartolomeu, cel care mi-a inspirat tema, spunea că de se
vrea dezbinarea ţării și a neamului nostru românesc, aceasta nu se poate face
decât dacă se va reuşi destabilizarea sau dezbinarea Bisericii.
Mitropolitul Bartolomeu m-a
inspirat în tema pe care am ales-o, deşi titlul este cel al cărţii lui Petre
Ţuţea, un mare român, de care cu siguranţă aţi auzit şi pe care vă îndemn,
neapărat, să-l citiţi ca să vă închipuiţi cum au gândit românii odinioară şi nu
demult, români care au trecut prin temniţele comuniste; pentru mulţi,
comunismul va deveni o parte a istoriei noastre dar n-o să înţelegem niciodată
suferinţa celor care au trecut prin comunism împotrivindu-se, pentru că acest
sistem a încercat acelaşi lucru, să scoată din fiinţa neamului românesc
credinţa în Dumnezeu şi n-au reuşit, deși au încercat prin forme pe care nu vi
le puteţi imagina. Cu atât mai puțin ni le imaginăm pe acestea care sunt acum,
pentru că sunt atât de subversive, atât de subtile, la nişte nivele pe care noi
n-avem cum să le intuim însă le resimţim, știm că se întâmplă ceva cu noi şi nu
suntem în stare să ne împotrivim. De pildă, despre vremea comunistă, ar trebui
să citiţi sau măcar aşa, un rezumat a ceea ce a însemnat fenomenul Piteşti,
unde erau reeducaţi întemniţaţii pentru credinţă, să vedeţi ce atrocităţi, ce
chinuri groaznice şi josnice...! La ce chinuri au fost supuşi românii noştri,
intelectuali și buni creștini ai neamului nostru. Au reuşit să-i umilească, să
spună şi să facă ce n-au vrut, dar n-au reuşit să-L scoată pe Dumnezeu din
inima lor, din fiinţa lor, au rămas smeriţi, unii dintre ei au şi murit, cei
mai mulţi, dar au rămas cu Dumnezeu, au rămas creştini şi au rămas români.
Vi l-am amintit pe Mitropolitul
Bartolomeu pentru că noi ne considerăm urmaşii săi. A fost Arhiepiscopul şi
Mitropolitul nostru vreme de aproape 20 de ani, a condus Eparhia noastră,
Biserica noastră şi s-a implicat în viaţa poporului român. El n-a încetat o
clipă să vegheze la ceea ce se întâmplă în ţara noastră, să spună lucrurilor pe
nume şi de multe ori a reuşit să încline balanţa în favoarea noastră nu a
străinilor, de foarte multe ori. Să-i citiţi Memoriile şi veţi afla acolo, de
pildă, ce a făcut pentru români în America, vreme de 11 ani, sau ce a făcut
pentru credință și neam în puşcărie vreme de 6 ani. V-aş da un exemplu din
puşcărie şi nu neapărat a umilinţelor sau a torturilor. Mitropolitul
Bartolomeu, în puşcărie, era doar diacon dar predica în fiecare duminică şi
sărbătoare, prin Morse, în calorifer. Toată puşcăria muţea, la o anumită oră,
şi aştepta predica părintelui Anania. Toţi stăteau cu urechile pe calorifere,
în toată puşcăria, inclusiv gardienii care au lăsat să se întâmple acest lucru
până la un moment dat. Şi cu siguranţă, aşa cum o făcea în libertate, o făcea
şi în puşcărie, presăra și subînţelesuri împotriva regimului şi a celor care
luptau sau subminau fiinţa neamului românesc. Vedeţi, ce conştiinţă…!
Aş vrea să fiu şi punctual,
pentru că mi-am notat câteva lucruri, de fapt maxime dintr-un alt volum al lui
Petre Ţuţea şi pe care, pentru seara noastră spirituală, să-i zicem, şi
duhovnicească, le-am considerat foarte importante şi care ne-ar ajuta să
înţelegem ceea ce vreau să vă transmit şi în acelaşi timp să ne bucure şi
sufletul. Petre Ţuţea a făcut 13 ani de puşcărie comunistă şi a fost vecin într-un
bloc de garsoniere din Bucureşti, cu Arhimandritul
Bartolomeu, uşă în uşă.
Încep cu primul punct şi am să
dezvolt, apoi celelalte pe rând, deși aleator ele vor constitui un tot unitar.
Spune Țuțea: „În afara slujbelor
bisericii nu există scară către cer. Templul este spaţiul sacru, în aşa fel
încât şi vecinătăţile devin sacre în prezenţa lui.”[3]
Iată ce gând duhovnicesc al unui om care, până la un moment dat, şi el şi-a pus
probleme, dar suferinţa l-a adus la o credinţă profundă, aşa cum o spunea şi un
mare mărturisitor din vremea comunistă, Dimitrie Bejanu, că după 12 ani de
puşcărie „n-am mai crezut că există Dumnezeu, am ştiut că există Dumnezeu”.
Dragii mei, perspectiva
noastră nu este acest pământ. Aici am fost izgoniţi din cauza neascultării lui
Adam şi apoi a tot ceea ce a adăugat omenirea, inclusiv noi. Aici este spaţiul
în care noi trebuie să ne răscumpărăm greşalele, să redobândim cerul lui
Dumnezeu, împărăţia Lui. Dar, ca să avem perspectiva cerului, nu putem fără
Biserică, o spune un mare gânditor care nu era preot dar care întotdeauna
spunea că el este un propovăduitor, chiar un adevărat preot şi o spunea
responsabil pentru că noi ar trebui să ştim, creştini botezaţi fiind, facem
parte din preoţia împărătească. Noi, cei care slujim sfintele altare, facem
parte şi noi din preoţia împărătească, universală, doar excepţional avem şi
preoţia sacerdotală, suntem hirotoniţi, urmaşii Apostolilor, săvârşim sfintele
slujbe şi împărtăşim credincioşilor tainele şi harul lui Dumnezeu. Dar şi
dumneavoastră sunteţi preoţi şi aveţi aceeaşi responsabilitate faţă de Biserică
şi faţă de neam. Deci, în afara Bisericii nu putem avea perspectiva cerului,
zice el, nu există scară către cer, aşa ca în vederea lui Iacob din Vechiul
Testament de unde noi deducem că este vorba şi despre Maica Domnului, care a
văzut o scară de la pământ până la cer pe care urcau şi coborau îngerii lui
Dumnezeu. În colindele noastre spunem acest lucru, foarte frumos, că Maica
Domnului este scara către cer pentru că prin ea Domnul Iisus Hristos, Fiul lui
Dumnezeu, S-a întrupat, a coborât pe pământ, la oameni, iar prin Domnul Hristos
şi sigur, implicit, prin Maica Domnului urcăm în cerul lui Dumnezeu. Şi spune
el că şi vecinătăţile devin sacre în prezenţa lui. Am să vă citesc şi acest
lucru, cred că mi l-am notat, „un sat
fără biserică ni s-ar părea straniu”. Am trecut adesea prin Bulgaria spre
Grecia şi spre Sfântul Munte şi prin cele mai multe sate n-am văzut biserici.
Comuniştii au făcut ravagii acolo. Mi s-a părut totul pustiu, era foarte
straniu, era ca o puşcărie fără garduri, fără ziduri și sârmă ghimpată dar mi
se părea puşcărie. Să treci prin sate, să vezi case, să vezi câmpuri, dar să nu
vezi un turn de biserică! Era foarte straniu. Petre Țuțea spune: „Ce pustiu ar fi spaţiul dacă n-ar fi
punctat de biserici!”[4].
El, care a trăit într-o ţară cu biserici! Vă sfătuiesc, când treceţi, fiind foarte mobili acum şi se umblă prin
toată lumea şi mai ales în Europa, să vedeţi că ceea ce vă spun eu este foarte
adevărat. Să treceţi prin Bulgaria, pe lângă că sunteţi pândiţi de tot felul de
primejdii, pentru că s-au nenorocit oamenii dacă n-au avut biserici, au devenit
agresivi, au devenit fiare, tocmai cei care ar trebui să apere ordinea publică
sunt cei care te agresează, te jecmănesc, dar te pot şi ataca. Aceasta este Bulgaria la ora asta, din
cauză că n-au biserici, nu există educaţie creştină pe măsură.
Trec la următoarea vorbă a lui
Petre Ţuţea: „Ştiţi unde puteţi căpăta
definiţia omului? – te întreb. În templu. În Biserică. Acolo eşti comparat cu
Dumnezeu fiincă exprimi chipul şi asemănarea Lui. Dacă Biserica ar dispărea din
istorie, istoria n-ar mai avea oameni, ar dispărea şi omul.”[5] –
ceea ce vă spuneam şi eu de legătura dintre neam şi credinţă. Fiinţa neamului
nostru presupune şi credinţa. Deci, noi putem să ne răspundem la întrebări
existenţiale despre noi înşine, despre viaţa și existenţa noastră doar în
Biserică, pentru că acolo te compari cu Dumnezeu, te vezi în oglindă, dacă
vreţi, pentru că noi suntem chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Doar prin
Dumnezeu poţi afla cine eşti, ce rost ai pe pământ, care este rostul vieţii
tale. Vedeţi unde se bate? Să nu ştii cine eşti, să nu ştii ce rost ai pe
pământ, să crezi că existenţa ta s-a terminat cu moartea, că ai trăit ca un
animal ca să mănânci, să bei şi să dormi, să te bucuri de plăceri lumeşti
foarte trecătoare şi nedepline şi să mori pur şi simplu! Păi, aceasta este o
viaţă foarte tristă, dezolantă, nu mi-ar plăcea să trăiesc o asemenea viaţă!
Trebuie să-ţi pui probleme, trebuie să aflii răspunsuri, trebuie să cauţi,
trebuie să râvneşti la mai mult, stă în firea omului! Omul este făcut să devină asemenea lui Dumnezeu.
Adică, ce înseamnă acest lucru? Că eşti într-o continuă devenire. Ca să ajungi
asemenea lui Dumnezeu Care este nesfârşit, este nemărginit, înseamnă că tu eşti
într-o continuă devenire. Vom cunoaşte, spune un mare teolog al vremurilor
noastre, Sofronie Saharov şi îl reia părintele Rafail Noica, că omul mântuit,
omul sfânt ajunge să cunoască nemărginirea lui Dumnezeu, adică fără de
începutul şi fără de sfârşitul lui Dumnezeu. Noi vorbim, în poveştile lui Petre
Ispirescu şi ale lui Ion Creangă şi alte poveşti pe care le-am citit noi în
copilărie, că acum te îngrozeşti de poveştile şi de desenele animate care sunt
puse la îndemâna copiilor, despre tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de
moarte. Păi, aceste concepte erau luate din Biblie, din Scriptură, sunt adevăruri
de credinţă. Tinereţea fără bătrâneţe şi viaţa fără de moarte sunt adevăruri
ale credinţei noastre ortodoxe, dacă vreţi strămoşeşti, româneşti. Revin şi
spun ei, omul mântuit, omul sfânt va cunoaşte nemărginirea lui Dumnezeu, el
însuşi va deveni fără de început şi fără de sfârşit. Există o asemenea intuiţie, pe care v-o pot pune
la suflet, trăind şi noi asemenea sentimente, în anumite momente din viaţa
noastră. Sunt oameni pe care îi întâlnim pentru prima dată şi ne minunăm şi
spunem: „Parcă te cunosc dintotdeauna!”. Şi aceasta este doar o fărâmă foarte
mică din ceea ce o să fim şi o să cunoaştem în împărăţia lui Dumnezeu. Acolo
vom cuprinde nemărginirea, aşa cum Maica Domnului a reuşit să cuprindă în
pântecele ei pe Însuşi Dumnezeu, care este o taină mare, taina omului. Dacă
Biserica ar dispărea din istorie, istoria n-ar mai avea oameni, pentru că decad
din demnitatea și condiţia de om, devin animale pur şi simplu, turme. Şi aşa
cum au reuşit comuniştii în alte părţi, îi nivelează pe oameni, chiar să-i pună
şi să-i scoată din cutii, la muncă,
la masă şi iar înapoi în cutie, cum au făcut cu cei din Asia până astăzi. Deci,
asta se vrea, să devenim animale. Este o carte foarte frumoasă, sigur teologică
dar poate fi pusă la îndemâna multora, autorul este Panayotis Nellas, “Omul –
animal îndumnezeit”. Noi avem tendinţa aceasta spre animal sau animalic, dar nu
este calea noastră. Calea noastră este îndumnezeirea! Ori, cei care stau în
spatele dezbinării Neamului şi a Bisericii ne vor animale, să facă ce vor cu noi
şi legile pe care le promovează, de asemenea, sunt animalice. Vă închipuiţi
dumneavoastră, de pildă, eu mă minunez şi le spun și preoților de faţă, la
Catedrala Mitropolitană facem foarte multe botezuri, câteva sute pe an şi este
o rubrică, când înregistrezi fiecare copil în registrul matricol, care se
referă la sexul copilului, dacă este băiat sau fată. Dar această rubrică va
dispărea deoarece va dispărea şi din certificatul de naştere, probabil în
curând şi în România, n-o să avem dreptul să confirmăm relitatea ci să așteptăm
orientarea. Sunt ţări unde s-a scos din certificatul de naştere această
rubrică, sexul copilului, și-l va alege el, la maturitate. Întotdeauna când
bifez rubrica respectivă mă gândesc la ziua când va veni peste noi valul
secularizării şi se va cere să scoatem această rubrică din registrul matricol
al Bisericii! Pentru că şi Biserica este supusă legilor unei ţări şi oricum,
dacă în cetificatul de naştere nu este trecut, chiar dacă îl botezi în
cristelniţă şi ştii, n-ai dreptul să decizi dacă este băiat sau fată. Asta se
doreşte. Ştiţi prea bine aceste lucruri, nu vă sunt străine. Dacă Biserica ar
dispărea din istorie, istoria n-ar mai avea oameni, ar dispărea şi omul. Va
rămâne o junglă şi jungla ştiţi ce înseamnă.
„În Biserică afli că exişti.”[6] De fapt, doar în Biserică trăieşti cu
adevărat. „În Biserică afli că exişti”, îţi dai seama câtă importanţă ai. În
Biserică, cler şi popor, nu există anonimi. În Biserică, fiecare om este o
persoană unică şi irepetabilă. Şi pentru acea persoană unică şi irepetabilă
Iisus Hristos S-a răstignit, cu acea persoană unică şi irepetabilă Dumnezeu
vorbeşte foarte personal, există o legătură intimă. Doar în Biserică poţi avea
acest sentiment că trăieşti cu adevărat, că exişti, că ai importanţă, eşti cineva,
eşti fiul lui Dumnezeu şi El te tratează ca atare. Şi aşa ar trebui şi noi,
preoţii, să tratăm, cu această responsabilitate, credincioşii noştri, să ne
străduim din ce în ce mai mult să nu uităm statutul nostru de slujitori ai Bisericii şi ai credincioşilor
noştri. Există o ispită şi în Biserică, ca şi în societatea românească şi din
nou fac apel la memoria Mitropolitului Bartolomeu care, la un moment dat,
pentru o anumită problemă din societatea românească, i-a răspuns public unui
politician, unui parlamentar român, trăgându-l de urechi efectiv. Şi
politicianul, foarte jignit, îi răspunde printr-o scrisoare deschisă mitropolitului
să-şi vadă de treaba lui şi de Biserica lui, că are cine să se ocupe de
problemele ţării. Iar mitropolitul, foarte jignit, i-a spus: „Ascultă, domnule
parlamentar, înainte de a fi omul Bisericii, eu sunt cetăţeanul acestei ţări.
Am dreptul la vot, chiar te-am şi votat pe dumneata dar dumneata ai uitat că ai
fost votat de oameni şi că trebuie să le slujeşti interesul. Eu am experienţa
americană, zicea el, unde parlamentarii lor îşi cunosc adevărata lor valoare,
adică aceea de a sluji interesele celor care i-au votat, respectiv a
cetăţenilor ţării sau statului respectiv.” Și a dezvoltat că uită politicianul
român, parlamentarii, preşedinţii, miniştri că ei nu sunt stăpânii noştri, că
ei sunt slujitorii acestui neam şi trebuie să-i apere interesele şi noi trebuie
să fim mai responsabili atunci când votăm şi chiar să votăm, să mergem la vot
şi să fim responsabili unde ne punem amprenta pentru că este şi greşeala
noastră. S-a văzut
foarte bine şi la alegerile anterioare că putem face multe. Nu ştiu cât de bine am ales dar am putut
schimba, se poate schimba, se poate face ceva. Dar, să nu ne lăsăm manipulaţi,
aşa cum se lasă societatea românească manipulată, astăzi.
Următoarea zicere: „La puşcărie am demonstrat vreme de două
ore că istoria românilor dezgolită de crucile de pe scuturile voievozilor este
egală cu zero. Că doar voievozii nu s-au bătut pentru
ridicarea nivelului de trai! Istoria se face cu Biserica”[7] În manualul de istorie, la un moment dat,
s-a scos un capitol despre Ştefan cel Mare şi s-a pus un capitol despre un
purtător de cuvânt sau o prezentatoare TV din viaţa contemporană. Dar, l-a scos pe Ştefan afară şi a pus o
prezentatoare TV în istoria românilor! Păi, ea reprezintă istoria românilor?
Ştefan cel Mare este istoria românilor şi pe drapelul de luptă al lui Ştefan
cel Mare era Sfântul Gheorghe şi era crucea Domnului Hristos. O spune Petre
Ţuţea! Două ore le-a vorbit puşcăriaşilor şi le-a demonstrat că istoria
românilor dezgolită de crucile de pe scuturile voievozilor este egală cu zero. Atunci,
educaţia copiilor noştri fără icoană, fără cruce, ştiţi prea bine că am trecut
prin această experienţă, că s-a dorit neapărat scoaterea însemnelor religioase
din şcoli, ce înseamnă altceva decât ceea ce spune Petre Ţuţea? O cultură fără Dumnezeu, nu este cultură.
De altfel, cultura, acest cuvânt, vine de la cult şi ştiţi bine ce înseamnă
cult pentru că el se săvârşeşte în Biserică, este al Bisericii, proprietatea
efectivă a ei. Şi continuă: „că doar voievozii nu s-au bătut pentru ridicarea
nivelului de trai”, cum se bat aceştia care vor să ridice nivelul de trai, să
ajungem să trăim o viaţă foarte liniştită, fără griji, fără lipsuri şi să uităm
de noi înşine, de aproapele nostru şi bineînţeles de Dumnezeu. Şi continuă şi zice: „Istoria se face cu
Biserica”. Şi o spun eu şi am spus-o adesea, dacă din manualul de istorie sau
din cartea de istorie a neamului nostru scoatem istoria Bisericii Ortodoxe
Române, rămânem cu două coperţi, fără conţinut. Doar două coperţi! Scoateţi
istoria Bisericii, istoria credinţei noastre dintr-o carte de istorie şi veţi
rămâne cu coperta, atât, fără nimic. Şi o spune, iată, foarte frumos, Petre
Ţuţea.
„Cum văd participarea românilor de acum la
mântuirea lor? – Simplu. Ducându-se la biserică. Și folosind știința ca peria
de dinți.”[8] Pune el întrebarea şi răspunde. „Cum văd
participarea românilor de acum la mântuirea lor? – Simplu. Ducându-se la
biserică.” O şi spun Sfinţii Părinţi: în afara Bisericii, nu există mântuire. Ce
înseamnă mântuire? Libertate! Ce ne dorim noi cel mai mult? Să fim liberi. Se
poate libertate fără Dumnezeu? Cine ne-a oferit libertatea? Dumnezeu, El ne-a
lăsat liberul arbitru.
„Şi folosind ştiinţa ca peria
de dinţi” – o spune el, simpatic – ”Tot
ce spune ştiinţa să nu-i lase cu gura căscată şi tot ce spune un popă de la
Cucuieţii din Deal să considere adevăr ritualic.”[9] Auziţi ce spune? Un popă de la cucuieţii
din deal înseamnă un preot care are un nivel de cultură redus. Să ai mai mare
încredere în popa respectiv decât în ce te amăgeşte ştiinţa, să te speli pe
dinţi, spune el. N-o ignorăm,
dar nu ştiinţa ne mântuieşte, însă este important să ne spălăm pe dinţi.
Şi mai departe, tot de la
Petre Ţuţea: „Am făcut o mărturisire
într-o curte cu șase sute de inşi, în închisoarea de la Aiud. Fraţilor, am zis,
dacă murim toţi aici, în haine vărgate şi în lanţuri, nu noi facem cinste
poporului român că murim pentru el, ci el
ne face onoarea să murim pentru el.”[10]
Ce conştiinţă aveau înaintaşii noştri? Nu noi facem onoare ţării că ne dăm
sângele pentru ea, ci ţara ne face onoarea că ne dă şansa să ne vărsăm sângele.
Iar ţara ne cere acum, ne cere sângele, ne cere să ne răstignim într-adevăr.
Problemele nu se vor termina, se vor amplifica şi noi trebuie să avem curajul
de a mărturisi. Iar curajul de a mărturisi credinţa în Dumnezeu şi în neamul
tău, respectiv în neamul românesc, va costa scump, ne va costa foarte scump,
inclusiv sângele, dar aceasta este onoarea pe care ne-o oferă neamul nostru. Vă
spun tot de la Mitropolitul Bartolomeu, convertind zicerea lui Petre Ţuţea, referindu-mă
la un anume preot din eparhia noastră care a devenit parlamentar. La un moment
dat, Biserica a luat atitudine asupra preoților că nu pot face politică de
partid, noi facem politica neamului nostru, n-avem voie să facem politică de
partid. Şi decizia Bisericii a trebuit aplicată şi parlamentarul respectiv,
după ce şi-a terminat mandatul, a trebuit să revină în preoţie şi să renunţe la
politică. Nu a vrut să renunţe la politică şi i-a spus Mitropolitului: „Păi,
eu, de acolo, aş putea face multe pentru Biserică.” Şi atunci i-a zis
Mitropolitul: „Biserica face pentru tine, nu tu pentru Biserică. Dacă ai
înţelege acest lucru...” Dacă am înţelege noi acest lucru, că Biserica face
pentru noi totul, nu noi facem pentru Biserică, nici noi, preoţii. Ceea ce
spunea foarte frumos despre neamul nostru, la șase sute de inşi de la Aiud,
puşcăriaşi amărâţi, „dacă murim toţi, aici, în haine vărgate şi în lanţuri, nu
noi facem cinste poporului român că murim pentru el, ci el ne face onoarea să
murim pentru el.” – conştiinţă de patriot! Unde este conştiinţa aceasta la
neamul nostru, astăzi?
Şi ultima, o frază mai
delicată, nici nu ştiu dacă nu am să evit, dar cred că și mulţi dintre
dumneavoastră v-aţi exprimat părerea la fel chiar dacă cu alte cuvinte însă
consonând cu Petre Ţuţea. Am
să spun aşa cum este, citesc ce este scris. „Vlad Ţepeş are meritul de a
fi pus pe tronul Moldovei pe cel mai mare voievod român, pe Ştefan cel Mare. Cu armele! Are meritul că l-a şi bătut. Și are mai ales meritul că a
coborât morala absolută prin ţepele puse în cur la nivel absolut. Dormeai cu
punga de aur la cap şi ți-era frică să n-o furi tu de la tine. Ăsta-i voievod
absolut, Vlad Ţepeş. Păi fără ăsta istoria românilor e o pajişte
cu miei!”[11] Dormeai cu punga de aur la cap şi-ţi era
frică să n-o furi tu, de la tine… Morala absolută! Unde este morala, astăzi? Şi
nu se poate sistem moral fără Biserică, fără credinţă creştină. Noi am învăţat
la şcoală, tehnic, e adevărat, dar este un adevăr prin excelenţă, că niciodată
n-a rezistat un sistem moral în lume dacă n-a avut suport religios, dumnezeiesc
efectiv. Dacă vreţi, toate legile de la Iustinian încoace, vorbesc de secolul
VI-VII, toate au avut inspiraţie profund creştină. Ceea ce se întâmplă astăzi
cu legile noastre este de inspiraţie diavolească, diabolică şi imorală. Cum să
legiferezi tu imoralitatea? Dar nu se poate, cum să faci lege pentru
imoralitate? O să facem, până la urmă, o lege şi pentru hoţi, adică să putem
fura, nu că nu sunt atâtea legi prin care se fură, dar o să ne facem şi
oficial. De ce să nu facem legi oficiale ca să putem fura? Aşa cum putem păcătui oficial, de ce să nu
putem şi fura oficial, cum de altfel se face? Totuși, cred că ne-ar plăcea, în ţara asta, să se mai nască un Vlad Ţepeş.
Acestea fiind zise, aş vrea să
reţineţi, din tot ceea ce v-am spus, că între Dumnezeu şi Neamul meu sunt eu,
eu însumi. Între Dumnezeu şi Neamul meu nu este altcineva decât eu. Eu sunt
creştin botezat şi eu sunt român şi aceasta înseamnă trup şi suflet. Dacă mi se
desparte sufletul de trup, eu nu mai sunt eu însumi, sunt un om mort. Dacă i se
scoate sufletul unui om, rămâne doar ţărână. Dacă se scoate din viaţa neamului
nostru Biserica, rămâne un trup fără suflet şi atunci poporul nostru moare, aşa
cum frumos o spunea Petre Ţuţea. Şi nu că nu se poate face ceva. Se pot face și
foarte multe. Cineva aude. Am
să pun conferinţa, oricum, şi pe internet. Mai sunt oameni care aud şi mai sunt
oameni care, dacă nu au avut conştiinţă, li se poate trezi conştiinţa şi
românească şi creştină. Nu este nevoie să treci prin puşcăria comunistă ca să
ajungi la o conştiinţă creştină autentică şi o conştiinţă de neam adevărată.
Trăind aceste vremuri este suficient să fii atent şi responsabil de ceea ce se
întâmplă şi să te trezeşti, cum foarte mulţi intelectuali din Bucureşti și din
alte părți au început, pe care îi doare inima, au început și fizic, efectiv,
să-i doară inima pentru neamul nostru românesc şi respectiv pentru credinţa
noastră strămoşească, oameni care poate niciodată până acum n-au vorbit despre
Dumnezeu sau despre Biserică sau despre faptul că sunt români. Au evitat aceste lucruri, ca să nu
deranjeze. Şi-au dat seama că în momentele prin care noi trecem trebuie să
afirmăm aceste lucruri, trebuie să spunem din ce în ce mai mult, că suntem
români, că suntem creştini. De ce alţii, de ziua naţională şi nu numai, îşi
arborează drapelele în voie, de bună voie şi cu voie bună, iar noi gândim că e
de datoria primarilor să pună pe stâlpi şi pe instituţii? Alte ţări se bucură
de ziua lor naţională, fiecare cetățean are pe casa lui un drapel sau, în ziua
aceea, îl poartă în mână sau măcar pe piept. Uitaţi ce fac ungurii la noi în ţară! Dar, pot fi
apreciaţi în comparaţie cu noi care nu ştim să milităm pentru drepturile
noastre. Ei ştiu să lupte, chiar dacă nouă ne fac rău, ei luptă pentru idealul
lor, pentru nebunia lor. Dar noi nu o facem pentru un ideal sfânt, că suntem
creştini şi că suntem români. De ce unii o pot face şi noi n-o putem face?
Aceste lucruri şi valori trebuie cultivate în Biserică, în familie care
înseamnă tot biserică, în societatea noastră. Să nu ne fie frică şi jenă să ne
facem semnul sfintei cruci pe drum, când trecem pe lângă o troiţă şi pe lângă o
biserică. De ce să ne fie
jenă? Eu sunt creştin, asta
este identitatea mea. Altul scuipă, înjură, aia e identitatea lui, are
libertate să facă acest lucru, nimeni nu-l opreşte, aceea este identitatea lui,
dar nu este şi a mea, nu trebuie să fac ca şi el. Mi-e ruşine de cel care
înjură ca eu să zic Doamne ajută! sau
să-mi fac semnul sfintei cruci? Ba să-i fie ruşine lui şi de ce face şi de
faptul că mă huleşte pe mine că mă rog sau îmi fac semnul sfintei cruci. De ce să-mi fie ruşine că sunt român? Că
mă duc în Occident şi din cauza unora dintre ţigani sau chiar români care ne-au
făcut de râs în toată lumea, trebuie să nu spun nimănui şi să ascund că sunt
român? Dar de ce? Ba, uite, sunt român şi vreau să-ţi demonstrez că asta
înseamnă român. Acum nu suntem discriminatori, sunt făpturile lui Dumnezeu,
trebuie să se mântuiască, să vină la cunoştinţa adevărului, nu? – aşa spune
Sfânta Scriptură. Dar, nu
trebuie să-mi pierd identitatea eu, nu trebuie să ne molipsim de la nimeni. Noi
avem identitate, avem valori, avem comori şi de credinţă şi de istorie care pot
fi puse în valoare în aşa măsură încât să fim şi mândri, încât să fim şi
voioşi, încât să ne rezolvăm problemele, încât să fim stăpâni în ţara noastră
şi să fim credincioşi adevăraţi în Biserica noastră. Aşa să fie! Să ne ajute
Bunul Dumnezeu!
***
Abstract
Articolul
prezintă și dezbate importanța și rolul Bisericii în păstrarea identității
naționale pornind de la o serie de maxime scrise de Petre Țuțea. Datorită
faptului că Dumnezeu este echilibrul lumii, Biserica exercită acest rol în
cadrul comunității și a societății pentru a ne feri de atacurile care tind să
vină din tot mai multe direcții. Generațiile actuale și viitoare trebuie să
conștientizeze faptul că identitatea noastră este aceea de români și creștini,
fără a putea omite nici unul dintre acești termeni. Din Biserică aflăm cine
suntem și ce suntem ca neam, dar și ca individ pentru că Biserica ne oferă
perspectiva cerului și descoperim că fiecare suntem responsabili față de
Biserică și neam în calitate de membri ai preoției împărătești. Prin asemănarea
noastră cu Dumnezeu noi ne putem afla rostul și importanța existenței noastre
pe pământ. Tot Biserica este cea care facilitează aflarea acestor răspunsuri
punându-ne în fața unei oglinzi în care să ne comparăm cu Dumnezeu și să ne
amintim că fiecare dintre noi e o persoană unică și irepetabilă pentru care
Iisus Hristos s-a răstignit, și că suntem fii lui Dumnezeu. Istoria neamului
nostru românesc se suprapune perfect peste istoria Bisericii, fără de care
cărțile noastre de istorie nu are avea nici un conținut. Istoria ne arată că
Domnii neamului nostru românesc au luptat pentru păstrarea credinței
strămoșești și astfel a libertății primite de la Dumnezeu. Între Dumnezeu și
Neamul meu nu este altcineva decât eu, fiind român și fiind botezat creștin,
trupul și sufletul meu au o identitate, pierzând legătura cu Biserica,
identitatea aceasta se dezbină și astfel poporul moare.
The current article presents and debates the
importance and role of the Church in maintaining the national identity based on
a series of aphorisms written by Petre Țuțea. Due to the fact that God is the
balance of the world, the Church bears this role within the community and the society
in order to guard us from the attacks that tend to arise from an increasing
number of directions. The present day and future generations must be aware of
the fact that our identity is that of Romanians and Christians, without being
able to omit any of these terms. From the Church we find out who and what we
are as a nation, but also as individuals because the Church offers us the
perspective of Heaven and we discover that each of us is responsible towards
the Church and the nation as members of the imperial priesthood. Through our
likeness to God we can find our purpose and the importance of our existence on
Earth. The Church is once more the one to facilitate the answers to these
questions by placing us in front of a mirror in which we compare ourselves to
God and remember that each of us is a unique and non-recurring person for whom
Jesus Christ crucified Himself, and that we are God’s sons. The history of our
Romanian kind can be perfectly overlapped over the history of the Church,
without which our history books would not have any contents. History shows us
that the Rulers of our Romanian nation fought for keeping the ancestral faith
and therefore the freedom we received from God. Between God and my Kind there
isn’t anyone else but me, by being Romanian and baptized as Christian, my body
and soul have an identity; losing the connection with the Church, this identity
is separated and hence the people dies.
[1]
Conferință susținuta în Comuna Geaca, județul Cluj, la 13 decembrie 2015.
[2] Mitropolitul
Bartolomeu, Corupția spirituala. Texte
social-teologice, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2011, p. 312.
[3] Petre
Țuțea, 322 de vorbe memorabile ale lui
Petre Țuțea, Editura Humanitas, București, 1997, p. 23.
[4] Ibidem.
[5] Ibidem.
[6] Ibidem.
[7] Ibidem, p. 83-84.
[8] Ibidem, p. 85.
[9] Ibidem.
[10] Ibidem, p.86.
[11] Ibidem, p. 119.
